Păcatul

Păcatul oboseşte. Oboseşte de moarte.

Păcatul este ceea ce nu vrei să faci, pentru a te feri de rău, pentru a fi cu Hristos, dar faci. Nu vrei, dar faci. Este un vierme în time care muşcă, un catâr care trage, un câine care latră, şi nu îl poţi opri. Animalele înving spiritul de jertfă.

Oboseşti. Nu mai poţi merge, nu mai poţi sta, nu mai poţi respira decât cel mult prin ofuri şi oftaturi îndelungate. Nu mai poţi nimic. Degeaba cafea, ceai verde, suc de fructe sau legume, salate, somn mult, degeaba. Păcatul a înglobat toată energia ta şi o ţine acolo şi o roade, cum roade un păianjen fluturele prins în mrejele din colţurile întunecoase ale încăperilor sufleteşti.

De ce obosesc? De ce ajung să mă târâi în întuneric precum râma? De ce ajung să mă afund în deznădejde?

Ca să pot rosti: Doamne, Tu ştii că te iubesc, Tu ştii toate!

Ca să pot îngâna precum vameşul: Milostiv fi mie păcătosului!

Ca să pot striga: Iisuse, fiul Lui David, miluieşte-mă!

Ca să recunosc şi eu: fără Tine, Doamne Iisuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, nimic nu pot face. Nimic, nimic, nimic!

Începe postul Paştelui!

Acum, avem ocazia să recunoaştem cine suntem, cum suntem, să cerem iertare şi să rupem pânza de păianjen. Ştiu, am văzut şi am resimţit adeseori: pentru omul ce se află în post şi rugăciune nu există oboseală.